Scrisoare
din București
DON
GIOVANNI
LA BRĂILA
M-am
gândit în repetate rânduri că singura posibilitate de a stopa procesul de
degradare și de decadență a spectacolului de operă constă în întrunirea
următoarelor condiții: existenţa unui dirijor talentat, iubitor al artei lirice,
cu respect şi dragoste pentru partitură şi libret; prezenţa unui regizor
inteligent şi cultivat, de preferinţă un cântăreţ de operă de mare prestigiu, cu
respect şi dragoste pentru partitură şi libret; în fine, distribuirea unor
cântăreţi cu voci frumoase, perfect antrenate tehnic, dublate de aleasă
muzicalitate şi cultură muzicală, stăpâni pe stil şi înzestraţi cu respect şi
dragoste pentru partitură şi libret. Elementul comun rămâne aşadar respectul şi
dragostea pentru partitură şi libret, pentru opera interpretată. Au ajuns de
nesuportat producţiile în care Verdi se cântă precum Puccini, Mozart ca Verdi
sau Puccini ca Wagner. Au ajuns de nesuportat spectacolele în care nu se
urmăreşte decât şocarea spectatorului prin elemente aşa-zis "moderne",
care de fapt nu sunt decât diverse forme de kitsch. Este inadmisibil ca Zerlina
şi Don Giovanni să-şi cânte sublimul duet într-un dric, este revoltător ca Oedip
să dezlege enigma Sphinxului într-un bordel, este ultragiant ca Mefisto să fie
papă, sau cardinal sau episcop. De fapt aceste elucubraţii nu sunt dovadă de
"modernism", ci numai de impotenţă artistică.
Condiția
sine-qua-non a artei în general și a spectacolului de operă în special este catharsis-ul, ceea ce de mult nu se mai întâmplă în arta noastră
lirică. Spectatorii aplaudă o acută, o notă ținută peste limita bunului gust,
sau eventual o voce frumos timbrată. Dar când cortina cade, ei pleacă de la
teatru la fel de săraci cum au venit, fără acea stare de revelație, de fericire, de
eliberare de patimi meschine, de înobilare a sufletului care - în fond - este
scopul artei.
Ori,
sâmbătă 4 septembrie, la Brăila, în cadrul manifestărilor artistice prilejuite
de Concursul Darclée, am avut
sentimentul că retrăiesc una dintre marile seri ale gloriosului trecut al
teatrului liric românesc şi am încercat cu toţii starea de catharsis, la care nu
mai îndrăzneam să sperăm.
A
fost un concert-spectacol cu actul I al operei Don
Giovanni de Mozart, realizat prin dragostea, talentul, ştiinţa, pasiunea şi
forţa artistică a Doamnei Mariana Nicolesco, acest uriaş rezervor de energie
creatoare, pusă în slujba artei şi a publicului iubitor de artă.
Spuneam
că a fost un concert-spectacol: interpreţii, cu o schiţă de costum, au schiţat
un început de interpretare actoricească. Dar la ce nivel! La ce nivel de
profesionalism, de profundă pătrundere caracterologică, de perfectă uniune între
gest, mişcare şi expresie fizică, sau expresia muzicală, cu esenţă umană
surprinsă de talentul lui Da Ponte şi de geniul atotstăpânitor al lui Mozart.
Fiecare element de interpretare actoricească era încărcat de semnificaţie, de
căutare a adevărului, de sugestie şi de simbol, totul într-o armonie perfectă,
totul într-o perfectă fluență, totul cu respectarea unicităţii fiecărui
personaj. Evident, partitura acestei "opere a operelor" reprezintă un
izvor nesecat de fantezie creatoare, oferind căutătorului o gamă imensă de
posibile interpretări autentice. Totul este să ştii să cauţi, fără a aluneca în
afara partiturii şi a libretului pentru a găsi dricuri, bordele sau alte
elucubraţii. Adevărul este în partitură, şi Mariana Nicolesco a aflat în Mozart
tot umorul, toată compasiunea, întreaga poezie şi întregul tragism al condiţiei
umane, pe care le-a redat simplu şi direct, căci - cum ar spune Boileau - ceea
ce este clar conceput se redă cu claritate. Dar Doamna Mariana Nicolesco a făcut
mai mult: a găsit versiuni alternative. Când - la sfârşitul spectacolului -
uralele publicului reclamau un "bis", s-a reluat întregul final al
primului act: complet diferit faţă de prima dată, cu alte culori, cu alte
semnificaţii, cu alt înţeles.
Spectacolul
a fost realizat cu concursul Orchestrei de Cameră a Radiodifuziunii Române, sub
bagheta experimentată a Maestrului Marco Balderi, dirijor care impunându-şi
propriile vederi nu-şi înăbuşe interpreţii şi care a fost deschis şi receptiv la
concepţia muzicală a Doamnei Mariana Nicolesco, caracterizată prin rigoare,
poezie şi îmbinarea - ca în vioara lui Paganini - a zâmbetului cu lacrima.
Interpreţii
s-au dovedit la înălţimea artistică la care ne aşteptam din partea laureaţilor
ediţiilor precedente şi prezentă a Concursului Darclée,
cântând şi interpretând actoricește nu ca nişte debutanţi, ci - aşa cum sunt -
ca artişti adevăraţi şi împliniţi. Don Giovanni era câştigătorul Marelui
Premiu al acestei ediţii, baritonul George Petean. Patetic de tânăr, în
vârsta de numai 23 de ani, artistul este înzestrat cu voce deosebit de frumoasă,
cu tehnică impecabilă, cu măiestrie interpretativă, şi - esenţial pentru
personaj - cu o vână dramatică de excepţie, căreia a ştiut să-i confere
caracterul demonic, damnat, atât de potrivit lui Don Giovanni. Leporello:
bas-baritonul italian Luca Pisaroni, voce superbă, fizic impunător, tehnică
admirabilă, muzicalitate şi farmec. Singurul său defect este faptul că nu este
român, ci italian. Dar să sperăm că va reveni tot mai des în ţara care i-a adus
consacrarea. Donna Anna: Doina Dimitriu, soprană cu voce imensă, admirabil
timbrată, bine-cunoscută nouă prin spectacolele cu Regina Nopţii în Flautul
fermecat şi Marguerite în Faust. A
cântat cu patos şi dăruire. Din cauza indispoziţiei vocale a lui Şerban Băcilă,
rolul Don Ottavio a fost interpretat de tenorul polonez Piotr Rafalko, laureat
al ediţiei prezente. Ca şi colegii săi, el a dovedit aceeaşi inteligență
muzicală pusă în slujba unei voci de calitate, bine condusă tehnic. Zerlina:
încântătoarea Oana Andra, tânăra mezzosoprană cu voce de catifea de mătase, cu
excelentă ştiinţă a cântului, cu imense resurse interpretative, cu virtuozitate
ce se mariază perfect cu adânca sa sensibilitate artistică, frumoasă şi
cuceritoare. Masetto: Octavian Vlaicu, voce remarcabilă şi remarcabilă
performanţă actoricească. Alături de Oana Andra el a fost convingător, nuanţat şi în
stil. Ioan Ardelean, la rândul său, a interpretat rolul Comandorului.
În
fine, Donna Elvira era creatoarea spectacolului, Doamna Mariana Nicolesco. În
întregul său, spectacolul a reprezentat o anatomie a pasiunilor omeneşti.
Fiecare interpret în parte a ilustrat o anumită faţetă a pasiunii. Iar
interpretarea Doamnei Mariana Nicolesco a înmănunchiat într-un act artistic unic
întregul spectru pasional: de la dragoste curată la instinct carnal, de la
compasiune la furie, de la abnegaţie la gelozie, de la poezie la dureros
realism, de la adevăr la disimulare, de la vehemență la clemenţă. După
spectacol, l-am auzit pe Maestrul Radu Beligan, prezent în sală, spunând:
"Când mă voi întoarce în Bucureşti îmi voi face cărţi de vizită care să
sune aşa: Radu Beligan, care a auzit-o pe Mariana Nicolesco în Donna
Elvira". A fost, într-adevăr, un mare privilegiu artistic.
Regretând
că nu am putut fi prezent şi la spectacolul cu Idomeneo,
nu pot încheia aceste gânduri fără a menţiona ceea ce s-ar cuveni să fie un
articol cuprinzător: splendidele rezultate ale Concursului şi Concertul de Gală
al Laureaţilor. Căci splendid a fost Concursul Internaţional de Canto
Hariclea Darclée, splendid concertul-spectacol cu Don
Giovanni de Mozart. Iată ce poate realiza o mare artistă, o mare forţă
creatoare, o mare conştiinţă românească!
Sorin
Bottez