SUB INALTUL PATRONAJ UNESCO

Concursul International de Canto

 

Scrisoare din București

DON GIOVANNI LA BRĂILA

M-am gândit în repetate rânduri că singura posibilitate de a stopa procesul de degradare și de decadență a spectacolului de operă constă în întrunirea următoarelor condiții: existenţa unui dirijor talentat, iubitor al artei lirice, cu respect şi dragoste pentru partitură şi libret; prezenţa unui regizor inteligent şi cultivat, de preferinţă un cântăreţ de operă de mare prestigiu, cu respect şi dragoste pentru partitură şi libret; în fine, distribuirea unor cântăreţi cu voci frumoase, perfect antrenate tehnic, dublate de aleasă muzicalitate şi cultură muzicală, stăpâni pe stil şi înzestraţi cu respect şi dragoste pentru partitură şi libret. Elementul comun rămâne aşadar respectul şi dragostea pentru partitură şi libret, pentru opera interpretată. Au ajuns de nesuportat producţiile în care Verdi se cântă precum Puccini, Mozart ca Verdi sau Puccini ca Wagner. Au ajuns de nesuportat spectacolele în care nu se urmăreşte decât şocarea spectatorului prin elemente aşa-zis "moderne", care de fapt nu sunt decât diverse forme de kitsch. Este inadmisibil ca Zerlina şi Don Giovanni să-şi cânte sublimul duet într-un dric, este revoltător ca Oedip să dezlege enigma Sphinxului într-un bordel, este ultragiant ca Mefisto să fie papă, sau cardinal sau episcop. De fapt aceste elucubraţii nu sunt dovadă de "modernism", ci numai de impotenţă artistică.

Condiția sine-qua-non a artei în general și a spectacolului de operă în special este catharsis-ul, ceea ce de mult nu se mai întâmplă în arta noastră lirică. Spectatorii aplaudă o acută, o notă ținută peste limita bunului gust, sau eventual o voce frumos timbrată. Dar când cortina cade, ei pleacă de la teatru la fel de săraci cum au venit, fără acea stare de revelație, de fericire, de eliberare de patimi meschine, de înobilare a sufletului care - în fond - este scopul artei.

Ori, sâmbătă 4 septembrie, la Brăila, în cadrul manifestărilor artistice prilejuite de Concursul Darclée, am avut sentimentul că retrăiesc una dintre marile seri ale gloriosului trecut al teatrului liric românesc şi am încercat cu toţii starea de catharsis, la care nu mai îndrăzneam să sperăm.

A fost un concert-spectacol cu actul I al operei Don Giovanni de Mozart, realizat prin dragostea, talentul, ştiinţa, pasiunea şi forţa artistică a Doamnei Mariana Nicolesco, acest uriaş rezervor de energie creatoare, pusă în slujba artei şi a publicului iubitor de artă.

Spuneam că a fost un concert-spectacol: interpreţii, cu o schiţă de costum, au schiţat un început de interpretare actoricească. Dar la ce nivel! La ce nivel de profesionalism, de profundă pătrundere caracterologică, de perfectă uniune între gest, mişcare şi expresie fizică, sau expresia muzicală, cu esenţă umană surprinsă de talentul lui Da Ponte şi de geniul atotstăpânitor al lui Mozart. Fiecare element de interpretare actoricească era încărcat de semnificaţie, de căutare a adevărului, de sugestie şi de simbol, totul într-o armonie perfectă, totul într-o perfectă fluență, totul cu respectarea unicităţii fiecărui personaj. Evident, partitura acestei "opere a operelor" reprezintă un izvor nesecat de fantezie creatoare, oferind căutătorului o gamă imensă de posibile interpretări autentice. Totul este să ştii să cauţi, fără a aluneca în afara partiturii şi a libretului pentru a găsi dricuri, bordele sau alte elucubraţii. Adevărul este în partitură, şi Mariana Nicolesco a aflat în Mozart tot umorul, toată compasiunea, întreaga poezie şi întregul tragism al condiţiei umane, pe care le-a redat simplu şi direct, căci - cum ar spune Boileau - ceea ce este clar conceput se redă cu claritate. Dar Doamna Mariana Nicolesco a făcut mai mult: a găsit versiuni alternative. Când - la sfârşitul spectacolului - uralele publicului reclamau un "bis", s-a reluat întregul final al primului act: complet diferit faţă de prima dată, cu alte culori, cu alte semnificaţii, cu alt înţeles.

Spectacolul a fost realizat cu concursul Orchestrei de Cameră a Radiodifuziunii Române, sub bagheta experimentată a Maestrului Marco Balderi, dirijor care impunându-şi propriile vederi nu-şi înăbuşe interpreţii şi care a fost deschis şi receptiv la concepţia muzicală a Doamnei Mariana Nicolesco, caracterizată prin rigoare, poezie şi îmbinarea - ca în vioara lui Paganini - a zâmbetului cu lacrima.

Interpreţii s-au dovedit la înălţimea artistică la care ne aşteptam din partea laureaţilor ediţiilor precedente şi prezentă a Concursului Darclée, cântând şi interpretând actoricește nu ca nişte debutanţi, ci - aşa cum sunt - ca artişti adevăraţi şi împliniţi. Don Giovanni era câştigătorul Marelui Premiu al acestei ediţii, baritonul George Petean. Patetic de tânăr, în vârsta de numai 23 de ani, artistul este înzestrat cu voce deosebit de frumoasă, cu tehnică impecabilă, cu măiestrie interpretativă, şi - esenţial pentru personaj - cu o vână dramatică de excepţie, căreia a ştiut să-i confere caracterul demonic, damnat, atât de potrivit lui Don Giovanni. Leporello: bas-baritonul italian Luca Pisaroni, voce superbă, fizic impunător, tehnică admirabilă, muzicalitate şi farmec. Singurul său defect este faptul că nu este român, ci italian. Dar să sperăm că va reveni tot mai des în ţara care i-a adus consacrarea. Donna Anna: Doina Dimitriu, soprană cu voce imensă, admirabil timbrată, bine-cunoscută nouă prin spectacolele cu Regina Nopţii în Flautul fermecat şi Marguerite în Faust. A cântat cu patos şi dăruire. Din cauza indispoziţiei vocale a lui Şerban Băcilă, rolul Don Ottavio a fost interpretat de tenorul polonez Piotr Rafalko, laureat al ediţiei prezente. Ca şi colegii săi, el a dovedit aceeaşi inteligență muzicală pusă în slujba unei voci de calitate, bine condusă tehnic. Zerlina: încântătoarea Oana Andra, tânăra mezzosoprană cu voce de catifea de mătase, cu excelentă ştiinţă a cântului, cu imense resurse interpretative, cu virtuozitate ce se mariază perfect cu adânca sa sensibilitate artistică, frumoasă şi cuceritoare. Masetto: Octavian Vlaicu, voce remarcabilă şi remarcabilă performanţă actoricească. Alături de Oana Andra el a fost convingător, nuanţat şi în stil. Ioan Ardelean, la rândul său, a interpretat rolul Comandorului.

În fine, Donna Elvira era creatoarea spectacolului, Doamna Mariana Nicolesco. În întregul său, spectacolul a reprezentat o anatomie a pasiunilor omeneşti. Fiecare interpret în parte a ilustrat o anumită faţetă a pasiunii. Iar interpretarea Doamnei Mariana Nicolesco a înmănunchiat într-un act artistic unic întregul spectru pasional: de la dragoste curată la instinct carnal, de la compasiune la furie, de la abnegaţie la gelozie, de la poezie la dureros realism, de la adevăr la disimulare, de la vehemență la clemenţă. După spectacol, l-am auzit pe Maestrul Radu Beligan, prezent în sală, spunând: "Când mă voi întoarce în Bucureşti îmi voi face cărţi de vizită care să sune aşa: Radu Beligan, care a auzit-o pe Mariana Nicolesco în Donna Elvira". A fost, într-adevăr, un mare privilegiu artistic.

Regretând că nu am putut fi prezent şi la spectacolul cu Idomeneo, nu pot încheia aceste gânduri fără a menţiona ceea ce s-ar cuveni să fie un articol cuprinzător: splendidele rezultate ale Concursului şi Concertul de Gală al Laureaţilor. Căci splendid a fost Concursul Internaţional de Canto Hariclea Darclée, splendid concertul-spectacol cu Don Giovanni de Mozart. Iată ce poate realiza o mare artistă, o mare forţă creatoare, o mare conştiinţă românească!

Sorin Bottez